VLAD MERCORI, recunoscut în mediul online pentru anchetele sale din zona politică și administrativă, aduce în atenție o nouă investigație care vizează modul de funcționare al unor structuri esențiale aflate în subordinea directă a Ministerului Agriculturii.
ISPIF – Institutul de Îmbunătățiri Funciare – se află în centrul acestui demers jurnalistic. Deși foarte puțin cunoscut publicului larg, institutul ar fi trebuit, în mod normal, să fie un actor-cheie în proiectarea digurilor și a sistemelor de irigații din România. Prin urmare, discutăm despre o verigă importantă a infrastructurii critice, aceeași zonă în care, în trecut, „băieții deștepți” din Olt gestionau contracte de sute de milioane de euro. Aceste contracte au continuat ani la rând fără tulburări majore, până când au apărut investigații publice care au expus mecanismele din spatele lor. Cu toate acestea, ISPIF nu mai are, de ani buni, statut de institut național, deși, pe plan formal, instituția continuă să figureze în documente.
Potrivit informațiilor prezentate, din 2021 ISPIF nu a mai obținut acreditarea de Institut Național și, ca atare, funcționează azi ca societate comercială a statului. În consecință, în loc să coordoneze proiecte majore, institutul înregistrează activitate zero. În pofida acestei lipse evidente de proiecte, aici lucrează patru angajate, dintre care trei sunt deja pensionare. Problema centrală nu se limitează la absența activității, ci se extinde asupra condițiilor concrete în care aceste persoane sunt obligate să își desfășoare programul, zi de zi.
Clădirea în care își are sediul ISPIF este descrisă ca fiind practic izolată de la orice formă de utilitate publică. Toate racordurile au fost tăiate: nu există căldură, nu există acces legal la energie electrică și nu există apă curentă. Drept urmare, pentru a putea folosi toaleta, angajatele trebuie să aducă apă de afară, în bidoane, improvizând un mod minim de funcționare a spațiului. Această realitate ilustrează nu doar o degradare materială, ci și un abandon instituțional prelungit.
În privința alimentării cu energie electrică, soluția aplicată este una de supraviețuire administrativă: un cablu este tras de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF), instituție aflată în aceeași curte și aflată, la rândul ei, în subordinea Ministerului Agriculturii. Curentul astfel obținut este utilizat exclusiv pentru pornirea calculatoarelor, fără altă funcționalitate. ANIF este menționată drept canalul prin care se derulau, în trecut, fondurile către „băieții deștepți” din domeniul îmbunătățirilor funciare, ceea ce explică de ce această instituție a fost multă vreme un nod strategic în circuitul banilor publici.
Potrivit datelor prezentate, ANIF a ajuns să acumuleze datorii către bugetul de stat în valoare de 137 de milioane de lei, fiind caracterizată drept cel mai mare datornic instituțional din România. În paralel, ISPIF, deși aproape complet nefuncțional, a strâns datorii de 87 de milioane de lei. Se conturează astfel un contrast puternic: în timp ce cetățenii cu restanțe către stat sunt rapid sancționați, instituțiile publice cu datorii uriașe par să nu suporte consecințe reale. Această diferență de tratament scoate la iveală o dublă măsură în aplicarea regulilor fiscale.
În acest context, este pusă sub semnul întrebării responsabilitatea ministrului Agriculturii, Florin Barbu, supranumit în material „Busy”, în subordinea căruia se află atât ISPIF, cât și ANIF. Autorul amintește un moment dintr-un interviu acordat Digi24, disponibil online, în care ministrul este chestionat pe marginea acestor situații și, conform descrierii, manifestă o iritare vizibilă. În locul unei strategii coerente de restructurare sau, dacă este cazul, de închidere a acestor „focare de datorii și rușine”, reacția prezentată sugerează disconfort, evitare și lipsă de asumare.
Investigația nu se limitează la sediul principal, ci se extinde către un alt punct de lucru: ISPIF Băneasa, din județul Giurgiu, condus de directoarea Florica Mardare, angajată în sistem de 35 de ani. Aici, condițiile de lucru sunt descrise ca fiind la fel de precare, apropiate de cele din mahalale sau favele. De fiecare dată când are loc o ploaie mai serioasă, clădirea se inundă, iar apa ajunge pe angajați și pe spațiile de lucru, afectând atât activitatea, cât și siguranța fizică a personalului.
Drept soluție de urgență, directoarea ar fi recurs, în urmă cu un an, la montarea unui nailon deasupra propriului birou, după ce a început să îi plouă în cap în timp ce lucra. Imaginile video invocate în material sunt prezentate ca dovadă directă a situației și sunt descrise chiar de către cei din interior ca fiind demne de un „film de groază”. Ca atare, instituții cu rol tehnic major, care ar trebui să administreze infrastructură critică, ajung să funcționeze în condiții care abia garantează integritatea fizică a celor care lucrează acolo.
Concluzia trasă este că statul român manifestă eficiență și interes doar în zonele unde există bani de „buzunărit”, în timp ce structurile care nu mai prezintă potențial de profit pentru rețelele de interese sunt lăsate să se prăbușească. Fostele instituții importante ajung să „mucegăiască”, atât literal, prin degradarea clădirilor, cât și metaforic, prin acumularea de datorii și indiferență administrativă. Aceeași metaforă este extinsă asupra unei părți considerabile a mediului rural, unde populația este, la rândul ei, lăsată „în paragină”.
Investigația referitoare la ISPIF și ANIF este prezentată ca un episod dintr-o serie mai amplă de dezvăluiri privind modul în care statul român funcționează în teritoriu. În final, autorul amintește un alt material, dedicat ajutoarelor de handicap, care a depășit pragul de 350.000 de vizualizări în 24 de ore, indicator al interesului public ridicat pentru astfel de teme. Sunt anunțate noi episoade, cu alte cazuri și documentări similare din administrația românească, ceea ce sugerează că problemele descrise nu sunt izolate, ci fac parte dintr-un model mai larg de disfuncționalitate.
